Cancerul de col uterin a ucis aproape zece mii de românce numai în ultimii cinci ani. România ocupă astăzi locul întâi în Uniunea Europeană atât în privința incidenței cancerului de col uterin cât și în privința mortalității. Statistica este inexplicabil de macabră pentru o naţiune care a dat lumii tocmai pe cel care a preconizat primul depistarea precoce a cancerului genital feminin. În 1927, profesorul de anatomie patologică Aurel Babeş a efectuat primul citotest din lume, demonstrând că analiza microscopică a unei probe de celule din mucoasa cervixului poate indica prezenţa unui cancer în stadiu incipient. Un an mai târziu, grecul Georgios Papanikolaou standardiza rezultatul acestui test, în 5 clase, iar analiza avea să primească numele celor doi oameni de ştiinţă: testul Babeş-Papanikolaou. Ca într-o piesă de teatru absurd, un instrument atât de eficace oferit lumii de un român în urmă cu aproape un secol, nu este îndeajuns exploatat azi în România modernă. Ce i s-a intâmplat acestei ţări între timp? I s-au întâmplat zeci de ani de comunism care au alterat profund relaţia pacient-medic ginecolog. Când această relaţie a fost intermediată zeci de ani de Securitate, nu-i de mirare că astăzi fobia faţă de medicul ginecolog ucide mii de românce anual.

Fobie născută după consultaţii forţate

Deşi au trecut aproape patruzeci de ani de atunci, amintirea primei consultaţii ginecologice este încă vie şi la fel de terifiantă pentru Maria (54 ani). “Eram elevă în clasa a X-a la Dorohoi. S-a găsit un făt mort aruncat în canalizarea oraşului şi a început o anchetă. Pe toate fetele din liceu ne-a dus miliţia la ginecolog ca să depisteze cine născuse de curând.” S-a descoperit după câteva zile că cea care născuse şi îşi aruncase copilul era chiar fiica unui profesor cunoscut din oraş. Maria îşi aminteşte că fata a intrat la puşcărie dar nu mai ştie exact câţi ani a făcut.

Decretul din 1966 prin care Nicolae Ceauşescu interzicea avorturile a avut ca rezultat nu numai creşterea natalităţii, una dintre marile ambiţii ale dictatorului, dar a şi generat o fobie pe care româncele nu au depăşit-o nici la douăzeci de ani de la căderea comunismului: frica de medicul ginecolog. Elena din Hunedoara (62 ani) îşi aminteşte: “Consultaţiile ginecologice deveniseră obligatorii iar frecvenţa acestora era stabilită în funcţie de ramura în care lucrai. Când eram vânzătoare mergeam lunar la consultaţie, aveam un carneţel pe care medicul îl viza şi pe care îl prezentam apoi la serviciu. Dacă nu eram cu toate controalele la zi, puteam să îmi pierd locul de muncă. Mai târziu, când am lucrat la calea ferată, mergeam odată la şase luni la ginecolog.” Oficial, “partidul” era preocupat de sănătatea naţiei, neoficial scopul primordial al consultaţiilor era depistarea precoce a sarcinilor. Fiecare medic avea obligaţia să raporteze Securităţii cine e gravidă iar odată luată în evidenţă, femeia era monitorizată de miliţianul sectorist. Dacă femeia încerca să avorteze şi era prinsă, înfunda puşcăria.

“Curajul” de a avorta în orice condiţii

Potrivit statisticilor disponibile în arhivele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aceste măsuri foarte stricte au condus la o diminuare considerabilă a numărului deceselor cauzate de cancerul de col uterin în România însă orice statistică e asemeni unui costum de baie sumar: ceea ce ascunde, e întotdeauna mai important decât ceea ce dezvăluie. Niciun raport nu a cuprins vreodată numărul real al româncelor care au făcut avorturi ilegale apelând la metode dintre cele mai primitive prin care să scape de unul, doi sau chiar cincisprezece copii nedoriţi. Atât Maria din Dorohoi, cât si Elena din Hundeoara mărturisesc că au făcut avorturi, ca de altfel toate prietenele lor la acea vreme. “Nu se găsea nimic de mâncare, cine îşi dorea să aibă mulţi copii? Norocul meu era că aveam o bună prietenă asistentă iar ea mă ajuta să avortez, dar altele făceau tot felul de prostii şi mureau acasă.”, spune Maria.

Din spaima de-a aduce pe lume încă un “muritor de foame” şi groaza că vei ajunge în beciurile Securităţii, se naşte în România comunistă cea mai nefastă formă de curaj al unei femei: curajul de a avorta în cele mai insalubre condiţii; fără anestezie, fără să strigi de durere, pentru că nu ştiai cine te aude şi cine te-ar “turna” şi, mai ales, fără să vorbeşti ulterior cu cineva despre asta. Experienţe umilitoare care au lăsat leziuni adânci nu numai în sfera genitală ci şi asupra psihicului fiecărei femei care a trecut prin aşa ceva. Recent, în literatura de specialitate s-a descris “Sindromul Post-Avort” (SPA). Dr. Roxana Sucu, medic doctorand în Obstretică-Ginecologie, explică într-un articol publicat pe www.eva.ro care sunt consecinţele unui avort în plan emoţional. “SPA include diverse tulburări emoţionale (vinovăţie, mâhnire, neîncredere, anxietate, mânie, răzbunare), care se pot asocia cu tulburări de somn sau coşmaruri, crize de identitate, lipsă de acomodare în relaţiile personale, boli psihosomatice şi depresie severă, cu tendinţă de suicid.”

“Există această jenă de doctor”

Odată cu înlăturarea regimului comunist, obligativitatea controlului ginecologic periodic a dispărut în România fără să fie înlocuită cu un program naţional de prevenţie a cancerului de col uterin. În anii `90, când statele din Vestul Europei îşi dovediseră deja eficienţa în combaterea acestui diagnostic, pentru românce abia începea declinul. Elena recunoaşte că n-a mai fost la ginecolog din 1995, “de când nu a mai fost obligatoriu ca să-mi păstrez serviciul”, în timp ce Maria mărturiseşte că a urcat pe masa ginecologului numai de trei ori în ultimii douăzeci de ani. Pentru depistarea precoce a unui cancer de col uterin şi pentru ca acesta să fie intru totul tratabil, e foarte important ca femeia să se prezinte măcar odată pe an pentru un examen Babeş-Papanicolau. Însă când ai trecut de zece sau cinsprezece ori prin experienţa unui avort, există o posibilitate destul de mare să nu-ţi doreşti să ajungi din nou în poziţia care îţi va trezi cele mai chinuitoare amintiri pe care le porţi în suflet. Ai face orice numai să nu-ţi aminteşti vinovăţia, mânia, umilinţa de atunci. Ai fi în stare să nu tratezi timp de zece ani o rană pe colul uterin, deşi ştii de ea şi eşti pe deplin conştientă că îţi poate pune viaţa în pericol. Aşa cum a făcut Ileana (44 ani) din Craiova. “Există această jenă de doctor şi de-a te aşeza pe “acea” masă. Am vorbit şi cu alte colege şi zic şi ele că le e teamă, le e penibil, mai ales dacă e şi bărbat… Aşa gândim şi gândim foarte prost.” Ileana şi-a învăţat lecţia însă cu preţul unor amputări majore ale organelor genitale. Ca să scape cu viaţă dintr-un cancer de col uterin, a fost nevoită să facă o histerectomie totală în care i-au fost extirpate uterul, ovarele şi trompele uterine. Operaţia a venit în cel mai nepotrivit moment cu putinţă, atunci când fiica ei avea mai mare nevoie de ea. “Eu eram pe masa de operaţie iar fetiţa mea era în examenul de capacitate. A mers singură… Şi m-am gândit că odată ce mă aşez pe “acea” masă, o să mă adoarmă şi n-o să mă mai trezesc.”, mărturiseşte Ileana lăcrimand.

Mortalitate de şase ori mai mare decât în UE

Toate mijloacele de prevenţie a cancerului de col uterin sunt în prezent disponibile în România. Examenul Babeş-Papanicolau, cel mai eficient instrument în depistarea precoce a acestui tip de cancer, este gratuit dacă pacienta solicită un bilet de trimitere de la medicul de familie. Dacă pacienta nu are încredere în sistemul sanitar de stat, se poate adresa unei clinici private unde va plăti pentru această analiză între 40 şi 120 de lei, în funcţie de standardele clinicii. Şi vaccinarea împotriva virusului papilloma uman, principalul factor în declanşarea unui cancer cervical, este posibilă în România de azi. Cu toate astea, rata mortalităţii provocate de cancerul de col uterin în România este de şase ori mai mare decât media Uniunii Europene, după cum reiese din datele Centrului Naţional de Informare pentru Prevenirea Cancerului de Col Uterin.

Potrivit estimărilor, alte şase românce vor muri astăzi de cancer de col uterin. Cele mai multe dintre ele mor la vârsta la care familia are mai multă nevoie de ele, între 45 şi 55 de ani, însă principala cauză a morţii lor nu e cancerul, nicidecum acest tip de cancer pe care ştiinţa l-a înfrânt demult. Cauza reală a morţii acestor femei este propria lor fobie faţă de consultaţia ginecologică. Sigur că oficial nu va scrie niciodată, nicăieri aşa ceva. Aşa cum niciodată, nicăieri, n-a fost trecut numărul avorturilor ilegale şi traumatizante săvârşite de românce în comunism. Aşa cum nicăieri, în niciun raport, n-a fost cuprins vreodată numărul româncelor care încă suferă de Sindromul Post-Avort.

Citește și:

• Cele patru medalii la gimnastică şi bârna din ochii unora (7)
• Confesiunile unui tânăr care îşi dorea să schimbe ceva în România (13)