Londra, august, 2007. Prima zi de curs la Academia de Media, studenţi din toată lumea laolaltă, socializăm. Bobby îmi cere o brichetă, mulţumeşte, îi spun politicoasă că n-are pentru ce şi îl întreb de unde este. Răspunsul lui e năucitor. “From Pakistan but I promise I am not a terrorist, relax!” Din tonul lui iritat am desluşit că am de-a face cu un om cocoşat de povara identităţii sale naţionale, un individ conştient că cetăţenia şi culoarea pielii sale, mai ales dacă sunt accesorizate cu un rucsăcel, îl transformă automat într-un suspect de terorism în lumea occidentală. Privind mirările de pe feţele colegilor noştri am simţit nevoia să pufnesc cât mai repede în râs, ca un avertisment că omul făcuse un soi de glumă. În fond, văzusem deja că în rucsăcel avea doar două sandviciuri şi o sticlă de Gatorade. 
“And you, my dear? Where are you from?” mă întreaba Bobby cel stânjenit de faptul că-i pakistanez iar eu simt nevoia să-i ridic moralul. “From Romania but I promise I won`t steal your wallet.” Toată clasa izbucneşte în râs de data asta şi începe o discuţie în care fiecare îşi mărturiseşte originile şi neajunsurile care uneori derivă din acestea.
Scuza de a fi român
Cel mai mare privilegiu pe care mi l-a oferit viaţa până acum a fost să călătoresc destul de mult şi să fac parte din grupuri de lucru multi-etnice. În anumite conjuncturi, m-am simţit discriminată, de regulă atunci când eşuam într-un proiect. E foarte la îndemână să-ţi îmbraci propria neputinţă într-o poveste cu vest-europeni răi si estici truditori care le cad victime. Adică, de ce să accepţi că poate chiar a fost altul mai potrivit decât tine pentru un anume job? Nu-i mai simplu să spui cu furie că n-ai reuşit pentru că eşti român şi toată lumea are ceva cu românii şi de vină pentru asta este, desigur, Mailat şi cu mama care l-a făcut? Şi dacă nu-ţi vine în minte niciun nume de infractor care a făcut carieră în Vest poţi oricând să dai vina pe Nicolae Ceauşescu. Numele fostului dictator încă merge asociat cu orice tip de dramă umană, de la insatisfacţii profesionale până la motive de divorţ.
Fatih Artun
Cunosc şi îndrăgesc oameni de multe etnii şi din toate categoriile sociale. Îmi e familiară frustrarea amicului meu Fatih, jurnalist turc, atunci când agenţia de presă la care lucrează îl trimite în delegaţie în Germania. Îmi povestestește mereu că acolo se simte dispreţuit şi că parcă şi mâncarea îi stă în gât. Nemţoaica Brigitte, pe de altă parte, regizor de film documentar, are mari bătăi de cap când filmează prin lume şi nu odată a trebuit să dea socoteală prin te miri ce cătun pentru toate atrocităţile lui Hitler. Îmi amintesc acum şi de Amin, pe care l-am cunoscut în New York şi care în loc să spună că e din Iran preferă să o dea cotită şi să se recomande ca fiind din Persia. Amin crede că, în timpanul americanilor, “Persia” sună a tărâm de poveste, în timp ce Iranul este, cel puţin de câteva sezoane încoace, ameninţarea supremă. În America am cunoscut, contrar prejudecăţilor mele, oameni foarte faini.
Ryan Jewell
Ryan este un prieten de-al meu muzician și organizator de festivaluri de film în Chicago care acum câţiva ani îmi spunea preocupat că cel mai mare rău pe care l-a făcut Bush este că a întors întreg mapamondul împotriva americanilor deşi majoritatea dintre ei nu a susţinut niciodată politica lui externă. “Așa-i ca toata lumea ne urăște, Sanda?” Eu n-am nimic cu americanii dar n-am reuşit să pledez pentru cauza lor în faţa colegului meu Quang, din Vietnam, care a moştenit genetic ura faţă de americani.
Aşa cum prietena mea Jay, care s-a născut în Cebu, Filipine, a moştenit ura familei sale pentru japonezi dar mai ales pentru spanioli. În prima ei vizită în Europa, Jay a mea a avut un mare şoc să vadă că Magellan are statui prin Portugalia şi Spania. În oraşul ei, cel care beneficiază de un soclu este Lapu-Lapu, băştinaşul filipinez care l-a ucis pe exploratorul Magellan.
De la Jay am primit cel mai generos şi mai “amplu” compliment din viaţa mea. “I think you are the nicest person I met in Europe”.
Jay Montesclaros Cochlan
Evident, am cerut detalii, ca să ştiu dacă am de ce să mă umflu în pene. Mi-a spus că atunci când vorbeşte cu mine simte că avem într-adevăr o conversaţie, că mă interesează cum gândeşte ea, pe când vest-europenii se rezumă la “small talk”, impresii despre vreme şi, eventual, fotbal. Mi-am amintit atunci de perioada pe care o petrecusem eu în Olanda, o ţară pe care o consider exemplu de toleranţă din toate punctele de vedere, în care oamenii sunt lipsiţi de inhibiţii şi prejudecăţi şi în care, oricât de permisive ar fi legile, lucrurile sunt atât de clar şi decent orânduite. Însă oricât de liberă m-am simţit acolo, ceva mi-a lipsit fundamental: profunzimea conversaţiilor la care mă întind numai cu prietenii mei români şi poantele pe care le înlesnește limba noastră maternă cu subtilitățile ei. Nu spun asta cu vreun reproş la adresa olandezilor, nicidecum, este doar o chestiune ce ține de preocuparile care derivă din trecutul nostru social, cultural.
Nu există ţară doar cu libertăţi
Sunt foarte multe întâmplările şi personajele care m-au determinat să-mi reconfigurez percepţiile despre lume, cetăţenie, apartenenţă la un neam şi datoria faţă de comunitatea în care am crescut. De foarte mulţi ani sunt într-un proces care modifică permanent individualitatea mea şi care e departe de a se fi încheiat. Sunt un fugar prin definiţie, mai întâi din sânul familiei într-un internat, apoi de la Deva la Bucureşti, apoi din România încotro am văzut cu ochii ori de câte ori s-a ivit ocazia, dar mereu am dat fuga înapoi.
Eu nu cred că există vreo cetăţenie din care să decurgă numai avantaje, nu există ţară în care să ai numai libertăţi, nu există paşaport care să garanteze numai privilegii. Nu am cum să idealizez viaţa de român dar nici nu vreau să-i hiperbolizez neajunsurile. Românii nu-s nici mai breji, nici mai nemernici decât alte naţii şi spun asta fără nicio emoţie. Nu suntem nici cei mai săraci, nici cei mai proşti, nici măcar cei mai urâţi. Problema noastră e de natură emoţională. Am dezvoltat prea multe dependenţe, în special faţă de entităţi fără chip cum ar fi “statul” sau mai nou “UE”, ne-am obişnuit să ne victimizăm şi nu vrem în ruptul capului să ne asumăm, toţi la un loc, responsabilitatea pentru anomaliile pe care le trăim zi de zi. Ne izolăm în “Românii” mai mici, în care se descurcă fiecare cum poate, ne înstrăinăm unii de alţii şi ne scapă din vedere esenţialul: suntem mulţi, liberi şi e atât de mult de muncă în jurul nostru.
Pe vremea când încă nu îmi era limpede care e rostul meu aici, am avut o discuţie cu un profesor de ştiinte politice din Anglia. Îi ceream să-mi acorde câteva zile în plus pentru finalizarea unei lucrări pe motiv că e campanie electorală aici şi sunt prinsă în nişte angajamente profesionale. Evident că în cererea mea am plasat şi o jelanie despre haosul politic de la noi ca să-i fie clar omului că-s ocupată şi stresată. Profesorul meu englez mi-a aprobat cererea şi, în încheiere, mi-a transmis aşa: “Cât de mult te invidiez! Ai privilegiul să vezi din interior zbaterea unei naţiuni care renaşte. Ţara ta, Sanda, se scutură acum de balast şi urmează să se reinventeze. Contribuie şi tu cu tot ce poţi. Succes!”
Încă n-am contribuit atât cât aş fi putut. Nu ştiu exact unde e mai mare nevoie de mine dar ştiu că mă preocupă gândul să dau ceva înapoi comunității în care am crescut. Asta nu se numește patriotism, dacă de măreția termenului vă era teamă, se cheamă respect pentru cei care m-au făcut om. M-am dezbrăcat de vanitățile pe care le purtam în suflet când eram mai necoapta și credeam că pentru tot ce am și ce sunt este numai și numai meritul meu. Azi îmi dau seama că educația pe care am primit-o în familia mea de oameni simpli, învățătura primită de la dascălii din orășelul de provincie și căldura cu care m-au înconjurat pe durata întregii vieți bunii mei prieteni, toate astea m-au purtat către o viață decentă, deloc lipsită de farmec. Oamenii ăștia nu-s nici elvețieni, nici englezi, nici americani. Sunt români iar ei alcătuiesc România “mea” la care o să mă întorc cu drag și data viitoare.
Am scris acest post la rugamintea lui Daniel, un prieten drag despre care am de gând să povestesc pe larg şi neapărat cu acordul său într-un alt articol.
Citește și:
da de unde.semanam foarte bine cu vesticii,insa noi romanii ne plangem prea mult de mila si punem degetul mai mult pe langa rana decat pe aceasta…parerea mea
frumos articol
e interesant articolul, nici eu nu traiesc in romania, eu nu pot generaliza: sunt straini prietenosi si neprietenosi la fel ca oricare natie. daca ma intreaba cineva d eunde sunt zic simlu Romania, nu imi e rusine cu asta puteam fi de oriunde altundeva. nu am dat nimanui detalii cum ca nu vin la furat sau cersit ca nu cred ca era cazul. cunosc grupuri de romani care ies ei intre ei, mananca mancare romaneasca, vorbesc in termeni gloriosi despre romania si tot ce li se zice iau ca atac la persoana; sincer ii evit. nu are rost sa pleci daca faci enclava si plangi toata ziua dupa tara ta.
f multi parasesc romania cu tot felul de idei insa mie imi e f clar ca plecatul definitiv din tara nu e pt toata lumea, una e turismul si alta e relocarea!!!!
Sanda draga, locuiesc de ani in Canada. Am stat in Toronto, apoi m-am mutat in Montreal. Am vazut ce inseamna civilizatia canadiana, dar, am vazut, de asemenea, ca mentalitatea mea difera foarte mult de a lor, ca valorile mele nu sunt aceleasi cu ale lor, ca discutiile pe care le am cu ei sunt atat de departe de cele in care stateam nopti intregi cu bunul meu prieten Baghera de la City FM si faceam adevarate nopti rusesti. Il comentam pe Dostoievsky si il ascultam pe Vladimir Vasotki. Aici, in Canada, asa ceva este imposibil de discutat cu canadienii. Singura alinare mi-o gasesc atunci cand vorbesc cu prietenii mei romani, greci, arabi. Dar si ei sunt tot imigranti, ca si mine. Si ei isi plang tara si pamantul, ca si mine. Si ei, au lasat in urma lor familii, prieteni, o parte din sufletul si din viata lor, ca si mine.
Mi-am iubit meseria de jurnalist cu pasiune, cu disperare. Pentru mine, aceasta meserie este acest dulce microb de care nu vreau sa scap, pentru care nu vreau sa caut niciun tratament. Marele meu regret este acela ca, nu am avut sansa sa fac acel jurnalism de calitate, alaturi de familia mea si ca, din cauza unui sistem al valorilor inversat, am fost nevoita sa plec. Sa plec singura, cu viata si cu amintirile mele, impachetate in 3 valize.
Dupa 3 ani de Canada, Romania a ramas adanc infipta in sufletul meu, ca un cui rosu, care ma arde in fiecare zi. Romania valorilor mele este cea cu care ma trezesc in fiecare zi, cea a colindelor copilariei, al mirosului de cozonaci si a sperantei reinvierii din fiecare an. Este o mare diferenta intre o casa si ACASA.
Iti multumesc din suflet pentru acest articol superb!
Cu deosebit respect,
Alexandra Mihai,
Montreal, Canada
Asta voiam sa zic si eu, dar eu n-as fi zis-o asa bine
Merci Sanda ca mi-ai luat vorbele din gura 
.
… cred ca timpul iti va raspunde la intrebarea ta, cu cat contribuii la salvarea societatii de astazi?
Insa pot sa-ti raspund ca pentru mine esti un adevarat exemplu si ca mi-ai redat increderea in ziua de maine!
Mult spor in tot ceea ce faci, sanatate multa si putere de munca!
eu locuiesc in japonia si, din fericire, nu pot spune ca am suferit de discriminare. din contra, in general japonezii sunt atat de fericiti sa vada europeni, incat nu mai prididesc cu intrebarile.
ma simt iubita si acceptata, uneori chiar admirata aici, dar cu toate astea, imi lipsesc si multe “lucruri” romanesti. ma refer aici la entuziasmul romanilor cand gasesc ceva ce le place, felul in care isi exteriorizeaza sentimentele…. japonezii sunt extrem de inchisi in ei si, din prea multa educatie, dau in extrema cealalta si isi reprima majoritatea trairilor.
nu m-as mai intoarce definitv in romania, dar o voi vizita cu placere de fiecare data….
Atata vrem cat exista Oamnei ca tine, exista si speranta !
felicitari !
“i’m from romania and i’m not a gipsy” pt ca intodeauna mi s-a spus: ” no offense, but you fucking gipsy…” desi sunt blond, ten deschis, ochii albastri. Apoi “-where in romania?” “-Bucharest” “-so many dogs in Bucharest”. Fuck off.
Frumos articolul…defapt demult nu mai citisem un articol atat de patriotic (se vede ca iti iubesti tara).Am cunoscut o multime de romani ,si sti cum se spune “cate capete atatea pareri”,multi au gasit aici(ROMA,Italia)libertatea pe care sigur in tara nu o avea,probabil ca “rusinea”de a face un lucru in tara aici a disparut,au trecut prea brusc de la un scenariu la altu.Cred ca asa se explica si bravurile pe care le fac unii,sa nu mai vborbesc de unele.Faptul ca am fost saraci pana sa ajungem aici si greul pe care l-am intampinat in primele luni, pe un teritoriu strain, nu a facut decat sa accentueze aroganta unora;cate o data ma intreb “cu ce st mai presus unul de altul”, vezi cum prostia unor romani depaseste ori ce imaginatie,lucru pe care l-am vazut si in tara:Imi cer scuze daca am jignit pe cineva ,dar asta e realitatea,sunt multi care uita de unde au plecat,uita ca au fost ajutati cindva……uita ca sunt romani.
Cel mai frumos era in America unde nimeni nu stia despre Romania, nu ma cataloga nimeni…eram somewhere from europe, si oamenii isi faceau parerea doar cunoscandu-ma pe mine, si asta era minunat cateodata, mai ales ca acum prietenii americani spun ca au prieteni romani foarte foarte buni….you guys are good people! si asa suntem..doar ca nu putem ridica ochii, cateodata titulatura asta ne e ca o cruce in spate. Hai sa facem ceva ca sa ne ridicam..Felicitari pentru articol!
N-am mai citit de mult un articol atat de frumos. O adevarata place.
Foarte frumos, oamenii ca tine ne fac sa ne simtim mandri in fiecare zi ca suntem romani, FELICITARI!
P.S. Mersi si pentru mica lectie de ISTORIE! tocmai am aflat cine este lapu-lapu.
Nu prea am inteles de la Magellan daca Sanda e “termita” sau nu
.
Dap…..forte interesant articolul! Dar…..stiti si voi, cui nu-i convine sa plece acasa! Chestia cu discriminrea s-au rasismul nu sunt de acum si nu vor dispare niciodata! V-tai gandit de unde incepe rasismul s-au ideea asta de-a te vede superior unei alte persoane?? Este simplu….vorbind de 2 frati, fiecare se crede superior unul fata de altul! Dupa care imreuna cred ca familia lor este ceamai si ceamai sa-i spunem superioara din cartierul lor! Dupa urmeaza cartierul lor il vede cel mai frumos si superior decat altele! Dupa care urmeaza orasul, regiunea , tara continentul si aici se termina totul pentru moment pentru ca decamdata nu am colonizat alta planete ca sa vorbim de puncte mai indepartate! S-au cel putin nu s-a facut public! Eu inca traiesc in afara granitei si am intanpinat tot felul de oameni, caractere! Dar putin ma intereseaza de ceea ce ei spun! Ca sa fi acceptat trebuie sa demonstrezi ca ei sunt cei care au nevoie de tine! Cat despre noi romani…….noi ne-am facut-o cu mana noastra! Romancele care emigreaza 60 prostituate la strada, 25% lucreaza in baruri, cluburi de noapte unde se practica prostitutia de lux, 5% ingrijitoare s-au menajere si ma ibaga un sur++ cu stapanul casei si abea 10% sunt….sa-i spunem femei de casa! De romani ce sa mai spun 60 lucreaza isi vad de treaba lor, 25% lucreaza si fura, 15 hoti! Sinecer tot dam vina pe rromi dar si noi suntem putin tiganizati! Asta este ne meritam soarta! Am prieteni din 12 tari si toti spun ca romancele au un caracter jalnic!
Ochestie insa… daca in Franta m-am lovit si eu de superficialitatea discutiilor, de apatia aia in care nici un adolescent nu punea pasiune intr-o relatie, intr-un obiect de studiu, intr-o carte, nu iti vorbea cu fervoare de ceva, orice… totul era super, bravo, ok, ok …
Insa in N Italiei toti erau mai prietenosi si mai ospitalieri, daca intrebai ceva pe strada nu doar ca iti arata castelul de vizitat, dar iti spunea si sala cea mai interesanta, cateva despre istorie, alte lucruri de vizitat in localitate, vorbeau despre orice subiect cu o fervoare aparte, erau plini de energie, cu zambetul pe buze si cu sange latin cand era vorba de dans… am vorbit cu ei de la problemele cu atentatele din Spania (am fost prin 2004, acum nu cred ca mai suntem asa bine priviti ca atunci, ca atunci cand am zis ca is romanca toti m-au privit cu admiratie ca romanii sunt muncitori.. si vazand corturi pe camp imi prezentau tiganii ca pe un popor nomad ce nu avea nici in clin nici in manece cu noi..) la problema lor spinoasa pe atunci si necunoascuta inca nua despre pamantul influentat sau nu in urma insamantarii cu OGM. Toate subiectele le aporfundau, ascultau argumentele noastre, contraargumentau frumos si elegant fara a fi lipsiti de fervoare sau profunzime… Nu stiu insa daca acum as mai fi privita la fel, daca ar mai avea ei aceeasi deschidere in discutie fara de mine…
Niciodata nu am simtit insa, niciunde, dorul de tara. In fiecare saptamana imi aduc aminte de Brescia si Venetia, de babutele ce dansau rock’n roll, eheee…cate amintiri vii… ma gandesc la Italia aproape la fel de des si cu aceeasi incantare ca atunci cand ma gandesc la Ceahlau si la drumetiile pe munte…
corect era: “From Romania but I promise I won`t steal your bomb.”
hmm.. eu am constientizat si incerc sa nu mai dramatizez, sa nu mai dau vina pe altii si sa-mi asum responsabilitatile cu zambetul pe buze… dar de putin timp, ce-i drept.
…cat despre patriotism… o sa iti zic o poveste, chit ca nu-s prea talentata.
Am avut un invatator minunat, de la el stiu zeci de notiuni si astazi de parca mai ieri discutam cu el, ne-a pus baza in cultura si in sentimente. Atat de frumos comunica starile lui interioare ca le traiam alaturi de el la intensitate maxima…
Empatia asta mergea brici pana odata cand, discutand despre cuvantul : “patriotism” renunta la lectura poeziilor comuniste, se urca pe scaunel, inchide complicitar difuzorul (avea si microfon) si incepe sa recite, sa spuna, sa ne explice cu fervoare despre “adevarata dragoste de tara”…Cu tot respectul si admiratia, nu l-am inteles atunci si initial am suferit pentru ca eram incapabila de acel sentiment atat de inaltator… in timp insa mi-am zis ca sentimentul asta trebuie sa fie perceput doar de adulti…
La sfarsitul liceului am mers in Franta intr-un schimb de experienta, iar la intoarcere autocarul s-a oprit brusc intr-o groapa, in fata un drum blocat si ghidul nostru alerga spre casa unui macaraghiu care putea sa ne ajute… Atunci m-am simtit acasa si mi-a venit in minte povestea domnului invatattor, dar golul simtirii era inca acolo… mi-am zis ca poate mai incolo… Citind povestea ta am avut iar o incercare… pricep, dar inca nu simt… desi in orice alte imprejurari bazate sau nu pe experienta proprie anterioara, puterea mea de empatie este destul de puternica..
Am trecut acum de pragul celor 30 de ani si tot nimic.. poate batranetea ma va ajuta sau poate asta e singurul sentimen de care sunt pur si simplu incapabila.
in acest articol sunt multe subiecte de meditazie ,, mai ales pt cei ce isi traiesc viatza MAI MULT DINCOLO DE GRANITE,,, dar eu pot sa ma mandresc ca oameni cu care am lucrat le-am propus sa afle mai multe despre Romania si dupa sa nu mai fac acele asocieri cu rromi (tigani) care ne-au cam facut de ras pe unde au trecut au lasat urme, shi ma bucur sa afirm ca acesti oameni cu care lucrez au inceput sa aibe alte pareri despre romani shi Romania,.
Felicitarile mele, Sanda! Am ramas fara cuvinte! Am 24 de ani (merg pe 25) dar, dupa 8 luni de Canada, mi-am dat seama ca tara in care te-ai nascut a lasat o amprenta profunda in propria fiinta, astfel incat nu poti sa te ascunzi sau sa astepti sa-ti treaca “Romania” care iti curge prin vene. Asta n-o sa treaca niciodata si la un moment dat o sa incepi sa regreti ca nu te-ai uitat mai adanc in suflet si ca n-ai avut curajul sa-ti imbratisezi adevarata identitate la timp.
Sanda, ai scris un articol extraordinar. Ma regasesc in ceea ce ai scris mai mult decat iti poti imagina. In cei aproape 7 ani cat am fost plecat, am studiat, locuit, chefuit, suferit alaturi de oameni din toate colturile lumii, am avut colegi de apartament din Mexic, Pakistan, Iran, Franta, Anglia, Olanda, iar in camin am avut colegi din peste 70 de tari. Si in acest context am inteles si eu ceea ce ai descris tu atat de frumos in articolul tau. Ca nu suntem nici mai breji, nici mai prosti decat ceilalti. Si ca nu exista “pasaport universal”.
Dupa aceasta experienta extraordinara, m-am decis sa ma intorc – contrar opiniei tuturor oamenilor “cu cap” din jurul meu (si de-afara, si din tara). Da, m-am intors pentru ca Romania imi da senzatia de “apartenenta”, dar si pentru ca simt ca aici putem ajuta, precum a zis profesorul tau din Anglia, la definirea viitorului unei tari. Depinde de noi, nu de UE, nu de americani, NATO, Guvern sau Biserica. In noi sta viitorul Romaniei – asta e responsabilitatea pe care trebuie sa o acceptam pentru a putea merge mai departe.
Inca o data, felicitari pentru articol!
Da, John, e o povestioara subiectiva, nimic mai mult. Cateva intampari mici care au avut relevanta pentru mine la un moment dat. Nu dau textului valoare stiintifica, este doar raspunsul meu la intrebarea: “Mai, Sando, de ce, naiba, te mai intorci acasa?” Nu zic nicaieri ca-i bine, nu indemn pe nimeni sa faca la fel, nu-i dezaprob pe cei care fac altfel. Si nu exclud varianta ca peste un timp sa gandesc altfel. Mi s-a parut firesc sa aduc stereotipii in discutie, ca sa le facem de ras.
Multumesc tuturor pentru completari!
Grozav articol, faine comentarii…mult “material” de reflectie!
Draga Sanda, apreciez ce ai scris, dar si asta ramane doar o parere subiectiva si remarc ca iti lipseste experienta statului “afara” si din/si in Romania. Nu vreau sa te acuz pentru asta, toti avem limitele noastre. Sincer, celor care reusesc in tara le doresc sa reuseasca in continuare, chiar nu prea as vedea un motiv pentru care ar pleca. In plus, imaginiile stereotipe despre o tara sau natie anume sunt create de fapt de media…, adica generalizate si speculate de politic. In plus, nu pot sa remarc, ca unul care a plecat din tara, ca “afara” nu e o problema ca esti roman sau tigan, ci faptul ca esti strain si concurezi pe locuri cu altii de-ai lor, deja te face inamicul public numarul unu.
Afara esti ca la soacra in vizita, daca vrea te iubeste, daca nu, va face tot posibilul sa te faca sa te simti prost si nu neaparat din cauza ta. Asa ca, nu noi romanii “o luam” afectiv, ci mai repede ceilalti, caci daca oameni cu studii universitare cad prada “gogosilor” made in TV, atunci incep sa cred ca si ei au stomacul plin sau ceva lipsa “la mansarda”, iar generalizarea ascunde destula prostie in spate.
Foarte frumoasă povestea ta, o dovadă în plus că putem schimba ceva. Numai cine renunță și vede invariabil doar partea goală a paharului nu are o șansă. În drumul pe care ni-l alegem, fiecare întâlnire și încercare ne este dată ca să ne dezvoltăm:)
[...] This post was mentioned on Twitter by Madalina Uceanu. Madalina Uceanu said: Poate l-ati citit deja dar merita reluat, foarte frumos argumentat: De ce m-am întors mereu în România – Sanda Nicola http://bit.ly/bkB4sU [...]
[...] De data asta, nu m-a mai facut sa plang, ci sa ma gandesc. Dupa ce am citit, de exemplu, articolul asta.2. Dan Chisu, omul pe care trebuie sa-l cauti cand vrei sa stai la povesti savuroase, isi lanseaza [...]
Un minunat articol! Simt ca daca ar trebui vreodata sa vorbesc pe aceasta tema, nu ar trebui decat sa dau link la aceasta pagina. Sunt intru totul de acord cu acest sentiment de Romania.
Iar povestioara introductiva m-a amuzat foarte! Mi-a adus aminte de un curs de PR din facultate. Studiam brandingul de tara, iar profesoara ne povestea despre o campanie romaneasca in acest sens. Campania avea urmatorul slogan: “Come to Romania, your car is already here!”
)
Foarte frumos. Eu am observat ca ma simt roman mai degraba cand sunt plecat din tara si ma bucur cand vad alti romani.
Deosebit articol. Mai ales parerea profesorului britanic despre tara noastra. E bine ca strainii cred in sansa noastra si, paradoxal mai mult decat noi.
Bravo Sanda
[...] mulţumesc mult pentru toate reacţiile la postul meu anterior, ele sunt dovezi că avem aşteptări şi nevralgii similare. Graţian Mihăilescu, un tânăr din [...]
m-am prins de tot ce ai scris aici cu muuult inaintea ta…poate fiindca m-am intors un pic mai demult?!…nevermind.
ideea e…what’s next? doar vorbe sau ai de gand sa faci si ceva pentru Romania ta?
frumos articol si in mod clar o radiografie f frumos descrisa a ceea ce multi emigranti simt. descoperim ca si noi suntem ca ceilalti in umilinta si marire.
totusi nu uita ca small talk, pe care noi o vedem ca o raceala e un semn al evolutiei. aici intervine diferenta si numai cand vei ajunge sa faci small talk natural il intelegi ( chestiune de generatii). small talkul are in spate secole de interactie interetnii, respect pt faptul ca interlocutorul are alte credinte si opinii. inseamna empatie, control, seriozitate. te ajuta cu ceva barfa romaneasca fara substanta, dar perversa?
ai plecat in Anglia probabil nu numai pt prestigiu, ci pt ca admiri profesionismul, seriozitatea, ca sunt dependable, diplomati, muncitori si stii ca asta ne lipseste. nu degeaba au raspandit civilizatie si bunastare pe tot globul.
pt ca practica small talk au timp sa faca proiectele la timp si nu impresioneaza profesorii cu scuze balcanice dand vina pe alegeri sau Ceausescu. Nu e chiar furt din poseta, dar o forma mai intelectuala. daca vrei sa ajuti Romania, atunci iti recomand sa aduci din Anglia small talk, dar cu tot ceea ce vine el in spate, profesionismul si cosmopolitismul britanic. succes!
superb articloul. ma regasesc cu totul in experienta ta.
la ora acutala cel mai mare esec al meu e ca nu am fost in stare sa explic celor ramasi in romania ca nu suntem nici mai buni nici mai rai ca alte natii si ca daca ar putea pleca toti cei doritori in masa altundeva viata lor nu ar deveni mai buna in mod automat. any ideas?
Si eu as pleca vreo 10 ani din Romania (de la care imi vine rau, momentan), dupa care m-as intoarce precum ala din povestea lui Ion Creanga (Prostia omeneasca, cu drobul de sare, daca nu gresesc) si s-ar putea sa fiu si fericit pe chestia asta.
Ce ziceti?
Sanda, scrii si gandesti minunat. Iti astept cu interes articolele. Mi-am regasit in cuvintele tale propriile emotii si ganduri. Din pacate ma simt ca facand parte dintr-o generatie care n-a facut nimic pt Romania. Cel putin pana acum. Si personal imi regret lipsa de implicare. Sper insa ca “generatia” ta, desi numai cu vreo 10 ani mai tanara, sa fie mai razbatatoare.
Mi-as dori sa te intalnesc. Daca ajungi prin Washington,DC si ai timp
sa-mi dai de stire.
Si nu in ultimul rand, multumiri prietenului comun The Fly ca m-a indreptat inspre tine. Face ce face si ma viruseaza cu admiratiile si pasiunile lui.
Si termintele se intorc la musuroi, dar nu sunt atat de patetice.
Cand Magellan a descoperit stramtoarea care ii poarta numele, trecuse mai bine de un an de cand a plecat din Spania si mai avea trei corabii din cinci, el era deja bolnav si batrin, iar echipajul era extenuat.
Cu toate acestea, a traversat Pacificul iar numele lui i-a ramas in istorie. Orientarea i-a venit din spatiu. Nu le prea avea cu scrisu’ si cititu’… Nu avea probleme cu hrana, nici cu tzantzarii, manca orice gasea si dormea pe unde si cand apuca… In vremea aceea, Lapu-lapu cultiva legume si mulgea vaca. El se orienta dupa nevoile bosogilor proprii. In timpul liber compunea doine. Morala e ca unii sunt exploratori, altii sunt gradinari. I-ai calcat razoarele, iti da cu toporu-n cap. Magellan a ramas in istorie ca inspiratie universala si a inobilat constiinta colectiva a umanitatii, Lapu-lapu doar in subconstientul local…;
Termitele au un sens al orientarii catre musuroi, dar foarte limitat. Ele stabilesc repere dupa puncte adiacente rutei si merg aproape orbeste. Revin mereu ACASA. Nu au dileme existentiale. Termitele au de asemenea un sens acut al apartenentei la comunitate. Cand nu se ocupa cu devorarea vreunui starv scriu eseuri cu tematica ecologica si patriotism local. Nothing left to be discovered. We’re all good here.
Si eu m-am regasit in cuvintele tale. Multumesc!
minunat!
Nu cred ca am mai vazut vreodata lucrurile asa cum le-ai expus tu in acest articol. Iti multumesc pentru ca mi-ai deschis cumva ochii
Mi-a placut mult articolul ,mi-ai facut ziua astazi , iti multumesc !
foarte frumos spus, sanda! felicitari! si sa-ti spun ceva: desi si eu am batut zeci de tari (pe bune, le-am numarat!), intotdeauna mi-am dorit, dupa citeva zile, sa ma intorc. in plus, de cele mai multe ori am fost mindru. nu neaparat ptr ca sint roman, dar… mi-am dat seama ca si la ei sint o gramada de fraieri, prosti, escroci, hoti. romanii ar merita o terapie in masa. sa se organizeze excursii in masa, cu sutele de mii, trimisi sa vada ce e cu adevarat acolo, dar nu pe unde-i duc ghizii. sa colinde pur si simplu pe strazi, sa interactioneze cu bastinasii. asa si-ar da compatriotii nostri seama ca nu sint un popor inferior.
Un prieten mi-a spus, ca trebuie sa pleci si sa calatoresti pentru a-ti face o ideea cat mai “reala ” despre viata si oameni. Daca nu ai fi intalnit atatia oameni, poate nici tu nu ai fi constientizat toate cele scrise mai sus. Ai scris intr-un articol atat de frumos, ce am simtit si eu mereu. mi-ai umplut sufletul de bucurie, pentru ca si eu, azi sunt ceea ce sunt datorita familiei destramate, prietenilor iubitori, profesorilor si greutatilor de tot felul. Toate astea m-au facut luptatoare si un om cu bune si rele, ce se simte cel mai bine acasa. Multumesc, mi-ai facut ziua
Intoarce toata povestea si priveste prin ochii celor care au ramas. Ei vor spune despre cei care s-au intors ca nu au putut mai mult. In tara noastra minunata nu exista un viitor. Nimeni nu iti va da inapoi timpul pe care ti-l irosesti in stupidisme romanesti. Sa fii cel mai bun intr-o parcare goala? Nu suna tocmai bine. Sa fii un mic fiat rosu intr-o parcare plina de masini pentru mine e mai bine. Desigur, fara coloana cu multi unchi e chiar usor sa fii un zeu in micul tau univers mioritic, dar pana cand?
Bun articol! Pacat ca multi nu o sa-l citeasca si sau inteleaga!
foarte frumos si in acelasi timp sensibil
felicitari
multumesc, iti multumesc mult!
Epicness achieved. Hands up for the post.
[...] This post was mentioned on Twitter by Sorin Rusi, Sanda Nicola. Sanda Nicola said: De ce m-am întors mereu în România – http://www.sandanicola.ro/?p=792 [...]