Vă mulţumesc mult pentru toate reacţiile la postul meu anterior, ele sunt dovezi că avem aşteptări şi nevralgii similare. Graţian Mihăilescu, un tânăr din Reşita cu un CV impresionant, mi-a trimis un articol în replică la ce am publicat. El spune că e un “contra-argument”. Eu însă nu văd divergenţe de opinie între noi.Veţi vedea că, în esenţă, amândoi gândim la fel. Diferenţa este că eu m-am referit exclusiv la motivele pentru care m-am întors, în timp ce Graţian merge mai departe, relatând şi despre agonia de după. Mulţumesc, Graţian! Sper să alegi ce e mai bine pentru tine.
Confesiunile unui tânăr care îşi dorea să schimbe ceva în România
Am studiat în Europa. Am lucrat în Europa. Am venit acasă să facem ceva. Nu am reuşit. Ce ne rămâne de făcut? Punct şi de la capăt. Şi dacă o luăm de la capăt, merită să ne consumăm energiile pe aceleaşi idei şi idealuri? Frustrarea devine mai persistentă când aud intelectuali care vorbesc despre migrarea inteligenţei româneşti, despre “români care lucrează în occident şi pe care nu am ştiut să îi valorificăm.”
Am citit multe articole apărute la secţiunea «De ce să mai rămâi în România» şi opinia mea se aseamănă cu multe dintre părerile autorilor însă aş dori să împărtăşesc şi eu din experienţa mea. Îmi iubesc ţara şi iubesc zona în care m-am născut. Am plecat la studii, cu bursă, tocmai pentru a scăpa de ţara pe care o iubeam. Aşa simţeam. Simţeam că ţara pe care o iubesc nu mă apreciază şi doream să îmi caut norocul în altă parte. Eram sigur că odată plecat nu o să mă mai întorc. Am ajuns să studiez şi să lucrez în două ţări diferite ale Europei de fiecare dată adaptându-mă sistemului respectiv. Mă gândeam din ce în ce mai mult la România şi la faptul că trebuie să mă întorc ca să “fac ceva”. Am început să acumulez convins că mă voi întoarce în ţară pentru a concretiza tot know-howul. Vroiam să mă întorc şi să lucrez în zona în care m-am născut şi să întreprind proiecte complexe pentru această regiune care este una dintre cele mai slab dezvoltate din ţară. Mă simţeam mândru şi norocos că puteam să realizez acest lucru, mai ales că domeniul ales de mine era unul deficitar României.
La sfârşitul lui 2008 m-am întors în ţară cu gânduri mari pentru a ajuta la reforma sistemului administrativ din România şi pentru a atrage cât mai multe fonduri europene pentru zona în care m-am născut. Au urmat o serie de întâlniri cu oameni care conduc zona respectivă, primari, preşedinţi de Consiliu Judetean, politicieni. Majoritatea m-au felicitat pentru proiectul propus şi m-au asigurat că vor face tot ce este posibil să îl pună în practică. Suntem în martie 2010, proiectul a rămas la stadiul de proiect şi am renunţat să mai sper că voi putea schimba ceva. Probabil în septembrie voi începe din nou să studiez ca bursier într-o ţară europeană. Nu ştiu dacă voi încerca din nou să îmi îndrept privirea spre România după terminarea studiului. Cu siguranţă voi căuta oportunităţi în Europa, probabil posibilitatea de a continua studiile cu un doctorat. Acum sunt din nou la stadiul din 2006, atunci când am plecat ca şi bursier. Sunt sătul de kitschul din România, sunt sătul de bălăcăreala politicienilor, de mass-media din România, de sistem în general. Citesc şi recitesc săptămânal cele două articole ale lui Cărtărescu “Falimentul nostru moral” şi “Sentimentul românesc al isteriei”, urmăresc pe internet emisiuni ale lui Octavian Paler sau Cătălin Ştefănescu şi încerc să regăsesc forţa interioară constructivă pe care am pierdut-o.
Am obosit, am pierdut încrederea în oameni, atitudinea pozitivă a dispărut după atâtea promisiuni neîmplinite, îmi lipseşte vitalitatea, speranţa şi idealurile. Toate energiile pozitive au fost spulberate de “sistemul românesc” şi, cel mai grav, încrederea în mine e pe cale să se dizolve. Şi cât de greu a fost de clădit! Mă simt dezamăgit şi mă gândesc că trebuie să încep din nou. Voi începe şi voi reuşi pentru că sunt consecvent şi ambiţios. Dilema pe care o am este dacă merită, pe viitor, să încerc să mai fac ceva pentru ţară sau să încerc să renunţ la aceste “idealuri măreţe”, cum îmi spun prietenii. Mă doare să aud prieteni care îmi spun că sunt “visător” şi că doresc să schimb lucruri care nu pot fi schimbate şi care nu doresc a fi schimbate. Sunt tineri ingineri, doctori, profesori care trăiesc în acest sistem şi se complac în această gândire bolnavă a sistemului românesc. Au pierdut speranţa în reconstrucţie tocmai datorită faptului că au trăit aşa de mult aici şi au făcut compromisurile “necesare” unui anumit confort personal. De aceea poate speranţa vine din rândul celor care au studiat în Europa. Însă sistemul românesc este pregătit să primească oameni cu idei inovatoare, care s-au şcolit în Occident? România este pregătită pentru reformă? Chiar se doreşte să se schimbe ceva sau acest discurs îl regăsim numai în retorica politicieniilor demagogi din România?
Citește și:
M-am născut la 7 martie 1995 și am fost botezată Maria Daniela.Ca cetățean al României nu pot sta indiferentă când văd ignoranță,minciună și furt.Crimele au ajuns la ordinea zilei și asta mă face să vorbesc.Într-o lume în care toți ne facem că facem ceva,exist și eu și cred ca merit o a 2-a șansă. Vreau să devin jurnalistă și asta e vocația mea. Idolii mei? În fiecare domeniu există cineva pe care îl apreciez. În muzică putem spune un nume mare: Angela Gheorghiu.În literatură sunt în schimb 5:americanul Hemingway,Eminescu,Eliade, Rebreanu si germanul Goethe. Pur și simplu nu pot sta degeaba văzând cum se duce de râpă România. Trebuie să intervin.Simt asta…
Protest…
de Cristian Gabriel Groman la 20 noiembrie 2010 la 01:10
Am invatat din mosi-stramosi ca fiecare…
…
Se naste, dar si moare sub semn de ursitoare…
Dar…nu se poate…constat cu-ngrijorare…
Ca tot ce nu convine si tot ce ne mai doare…
Nu poate continua cu-aceasta-nversunare…
Vad oameni necajiti si vad lacrimi amare…
Poporul meu roman e-adus la disperare…
“Asa a fost sa fie” tipam in gura mare…
Si stiu…suntem loviti…lipsiti de aparare…
E timpul sa oprim si ura si valtoare…
Au vreun folos acestea, vreo trebuinta, oare?
Cand guvernantii nostri au ce-i mai bun sub soare…
Cat poti sa mai suporti amarnicul lor jug…
Cand ei doar te inhama ca la amarnic plug…
Cat poti sa mai suporti amarnica durere…
Cand ei iti iau si carnea…iti lasa numai piele…
Cum poti sa mai spui da, cum poti sa mai spui “poate”…
Cand ei, si numai ei, isi fac singuri dreptate…
Cum poti sa mai stai drept , cand ei te-ngenuncheaza…
Si cand te mint in fata ca binele-ti vegheaza…
De ma intrebi care-i raspunsul l-aceasta intrebare…
Te inteleg si iti raspund, nu e o provocare…
Iubirea e raspunsul, iubirea, ca o floare…
Iubirea ne-o da Domnul si El e cel mai tare…
Si El ne da raspunsul la orice intrebare…
Ma doare ce se-ntampla in tarisoara mea….
Mi-as da si ani din viata, s-o scap de greu…as vrea…
Vad tineri, pensionari si mame la un loc…
Ce-n iarna ce se-apropie, n-au lemne pentru foc…
Vad cruda realitate, cu ochii mei deschisi…
Dar,cei ce ne dicteaza, ii au mereu inchisi…
http://www.youtube.com/watch?v=EmTndRB0r0w&feature=player_detailpage
Gratian, mult succes! Si eu vreau sa plec, dar asta nu inseamna ca vreau sa fug, sau ca nu mai suport aceasta tara si oamenii din ea.
)
Discutiile despre “sistem” sunt pe de-o parte aberatii, si pe de alta intemeiate. Totul e sa nu absolutizam. Hai sa nu mai dramatizam totul, si sa nu ne mai plangem ca nimic nu merge in tara asta. Cred ca ar trebui sa fim sinceri cu noi, ca si popor, si sa ne acceptam asa cum suntem. Sa nu ne mai comparam cu alte tari.
@HQ2 “vorba aia” nu e “o vorba”, e dintr-o reclama
try harder !
Brucan a zis de 20 chiar..si tot n-a nimerit-o
)
Mi-as fi dorit ca Brucan sa aiba dreptate cu cei 15 ani. Din pacate suntem departe. Ceea ce mi se pare trist este ca, desi majoritatea romanilor sunt convinsi ca tara se indreapta intr-o directie gresita, nu se intampla nimic pentru a stopa asta…
Domnul Graţian e puţin naiv în abordare. Nu spune nimeni că nu poţi face ceva-n România, ba dimpotrivă, însă trebuie ca ideologiile individului ( sau grupului ) care doreşte schimbarea să fie adaptată sistemului. Ştiu, mulţi ne-am dori o Românie în care copiii să ne crească feriţi de prostie sau de ramificaţiile acesteia, dar situaţia este asta pe care-o avem. Nu suntem nici în Belgia ( or smth ), dar nici în Congo. Da, schimbări se pot face, dar cu ceva mai mult efort decat în alte părţi. Oricum, noţiunea de noroc are o prea mare infulenţă în ceea ce se-ntâmplă
Abordarea asta merge, insa numai daca o dam pe new age si alte profunzimi. Nu insa si in realitatea materiala si dura a Romaniei
))
Pai uite, aici gresim noi (si tocmai tu?!
): “eu, un nimeni”. Cine-a zis? Nu asa trebuie sa gandim, nu “eu, un nimeni”, ci “eu, cineva”.
Nu consider a fi o resemnare, ci mai degraba o ignorare, atat cat imi permite mediul birocratic, fizic, etc. Viata e frumoasa si prefer sa mi-o petrec altfel decat luptand contra sistemului, eu, un nimeni.
@TheFly: Dar nu nici nu te poti resemna in fata lui. Imi repugna replica “Trebuie sa faci compromisuri, sa accepti si sa te resemnezi, ca sa nu fi dat afara/exclus/izolat”. Sunt de acord sa facem compromosuri atunci cand ele ne duc catre rezultate pozitive si atata vreme cat ele nu presupun ca noi sa renuntam la ceea ce suntem in esenta. Dar nu pot sa accept sa fac compromisuri pentru a ma afunda in mizerie, pentru a obtine o fericire de suprafata, crosetata de altii.
Si nici nu pot fi de acord sa renuntam pentru ca “oricum nu ne asculta nimeni”. Daca tipi de o mie de ori, la un moment dat tot trebuie sa te auda cineva. Dar daca nu tipi niciodata…
Dezamagirile vin din cauza asteptarilor.
Atunci cand iubesti nu trebuie sa ai asteptari, asa ca nu o sa fi dezamagit. Trebuie sa ne asumam ramanerea, plecarea sau reintoarcerea aici.
Io am “emigrat” de la Deva – “pamantul sfant”, in Oltenia, iar cat timp am vazut doar lucrurile urate m-am framantat, am suferit, am contorizat nemultumiri si am acumulat frustrari.
Acum, multumesc lui Dumnezeu, privesc si ma bucur de partile frumoase, adun bucurii, iar pe cele urate incerc sa le trateaz cu umor, astfel nu mai simt o dezradacinata, ci “acasa”.
Din pacate ma confrunt cu aceeasi dilema…Merita sa te intorci in Romania? Fac ce fac si tot aman acest lucru. Sper ca intr-o buna zi sa ma intorc si sa nu fiu dezamagit de ce gasesc acasa.
De acord cu TheFly. Sa incerci sa schimbi ceva in tara asta e egal cu a te lupta cu morile de vant. E exact vorba aia: n-ai cu cine.
Laudabile intentii si excelent modul de a gandi – la nivel individual. Insa fara o constiinta globala in acest sens, nu se poate schimba nimic. Parerea mea: this country is doomed. Cel putin pt. cateva generatii de acum incolo.
Nu poti lupta contra sistemului.